Am decis să vorbesc astăzi despre infuzoare pentru că alegerea lor poate fi o provocare pentru mulţi dintre noi mai ales când gama de modele şi materiale folosite este atat de vastă. Alegerea infuzorului potrivit trebuie să se facă în primul rând în funcţie de mărimea ceainicului/ ceştii folosite, dar şi în funcţie de ceai. Unele infuzoare sunt potrivite pentru mai multe tipuri de ceai, în timp ce altele nu. În aceast articol voi vorbi şi despre Gaiwan, deşi el nu este un infuzor, ci mai degrabă un instrument 3 în 1: ceainic, infuzor şi ceaşcă. Vă prezint în continuare cele mai întâlnite tipuri și modurile de utilizare, avantajele și dezavantajele lor, precum și problemele și soluții pe care le-am identificat în discuțiile avute cu pasionații de ceai.
Vorbeam în articolul „Istoria întunecată din ceaşca de ceai” despre pliculeţul de ceai şi cum a aparut. Pliculeţul de ceai este un infuzor foarte practic pentru că poate fi folosit în aproape orice tip de ceainic sau ceaşcă. El poate fi realizat din hârtie, bumbac sau mătase, având forme diverse, de la cerc, la pătrat sau piramidă, precum şi mărimi diferite. Pliculeţul de ceai este cel mai întâlnit în lumea extraasiatică şi este considerat mult mai comod de folosit. De cele mai multe ori, pliculeţele de ceai conţin deja ceai şi sunt sigilate pentru a împiedica împrăştierea ceaiului. Spuneam în primul articol că ceaiurile la pliculeţ conţin, de cele mai multe ori, tipuri inferioare de ceai numite dust sau fannings, însă nu este o regulă. Pentru cei care preferă comoditatea pliculeţului de ceai, dar doresc să decidă singuri ce tip de ceai să aibă în el, există pe piaţă infuzoare din hârtie sau bumbac ce se vând la set, având mai multe mărimi. Recomand acest tip de infuzor celor care au ceainice mici şi nu stiu diametrul sau care folosesc şi ceainic şi cană alternativ. Este un infuzor foarte prietenos, dar prezintă câteva dezavantaje. Unul dintre acestea este faptul că, dacă marginea exterioară a infuzorului cade pe marginea cănii, acesta absoarbe apa care se va prelinge pe masă şi nu este o cantitate neglijabilă. Tocmai de aceea, una dintre soluţiile pe care le propun pentru această problemă este îndoirea colţului infuzorului pentru a-l obliga să stea drept. Acest lucru nu se aplică la infuzoarele mici din bumbac care se aşează cu totul în ceaşcă. Un alt dezavantaj este faptul că aceste infuzoare sunt, de cele mai multe ori de unică folosinţă. Cele de bumbac se pot folosi de mai multe ori, însă nu toate, iar cele din hartie se aruncă după fiecare folosire.
După pliculeţul de ceai, următorul infuzor cu cea mai mare popularitate este cel din metal, fiind cel mai ieftin și durabil. Acest tip de infuzor se găseşte sub formă de bilă, cleşte, ou, sită şi altele care mai de care mai traznite şi este format dintr-una sau mai multe site care se închid sau nu cu o „balama” sau prin înşurubare. Cel sită se aşează pe marginea cănii sau a ceainicului astfel încât mai mult de 80% din suprafaţă să fie scufundată în apă şi este foarte asemănător cu o strecurătoare. Cele mai multe căni şi ceainice au acest tip de infuzor inclus care este şi detaşabil. Cele bilă, cleşte, ou ş.a.m.d se scufundă complet în apă, fiind prevăzute cu lanţişoare sau alte componente pentru a fi îndepartate din cană. Oricât de prietenos ar părea, acest infuzor se poate folosi mai mult pentru ceaiul cu frunze mari. Dacă în infuzoarele de hârtie/ bumbac se poate infuza chiar și Rooibos (nu este ceai) care este foarte fin, în infuzorul din metal nu putem face acest lucru pentru ca sitele din care este format sunt, de cele mai multe ori, rare. Un alt dezavantaj este faptul ca pentru ceaiul cu frunze întregi sau Oolong-uri, spațiul oferit de infuzoarele cu mai multe site pentru desfacerea ceaiului este foarte mic, fapt care conduce la o deschidere incompletă a frunzelor. În această situație nu se obțin toate beneficiile ceaiului. În articolele anterioare vorbeam despre tanin și spuneam că unii specialiști susțin că „norişorii” din ceaşcă se datorează acestei substanţe. Un lucru este cert: această substantă este responsabilă pentru pătarea infuzoarelor din metal, care capătă în timp o patină maronie, precum şi pentru colorarea plăcii dentare. În China, cu cât infuzorul este mai pătat, cu atât familia este mai respectată, pentru că arată că infuzorul este folosit. Dar pentru că nu ne aflăm în China şi pentru că ne dorim totuşi un infuzor strălucitor de fiecare dată, soluţia stă în spălarea acestuia cu o periuţă de dinţi şi cu sare. Nu este o sarcină dificilă, pentru că taninul se îndepartează imediat şi nu trebuie realizată după fiecare folosire. Faptul că infuzoarele de metal pot influenţa gustul ceaiului, mai ales pentru cele foarte sensibile, este poate unul dintre cele mai importante dezavantaje.
Infuzoarele din porțelan sau sticlă sunt de cele mai multe ori parte a ceainicului. Ele se găsesc la baza orificiului prin care curge apa. Cele care nu sunt incluse, sunt detaşabile şi se asează pe marginea cănii sau ceainicului la fel ca cele din metal tip sită. Cele incluse prezintă un mic dezavantaj, și anume că frunzele de ceai se pot aduna în jurul infuzorului, blocându-l. De aceea, pe piață există mici „sulițe” din lemn, ce ajută la îndepărtarea frunzelor. De asemenea, găurile acestor infuzoare sunt destul de largi și nu pot fi folosite pentru orice tip de ceai/ infuzie.
Presele franceze sunt acele căni cu piston, la baza căruia se află o sită. Pot fi folosite la cafea, infuzii, ceai, fiind foarte versatile și ușor de întreținut. Ceaiul/ cafeaua/ infuzia se aşează pe fundul cănii, se toarnă apa la temperatura potrivită (pentru ceai și infuzii, în funcție de tip, temperatura poate varia de la 60 de grade Celsius la 95, iar pentru cafea, 100 de grade Celsius), lăsând un spațiu de 2 cm între buza cănii și nivelul apei, se așează pistonul și capacul și se împinge pistonul până ajunge la nivelul apei. Se așteaptă tipul de infuzare (pentru ceai și infuzii, în funcție de tip, timpul de infuzare poate varia de la 1-2 minute la 10 minute- pentru infuzii) și abia apoi se apasă pe piston până la capăt, acesta având rolul de decantor. Se toarnă infuzia în ceașca din care urmează să fie consumată. Dezavantajele acestor căni este că, în cazul în care se sparge cana, o alta va fi foarte greu de găsit, deoarece nu se comercializează separat chiar daca pistonul este detașabil, faptul că aveți nevoie de o altă cană pentru a turna infuzia, dar și faptul că nu este recomandat să infuzați și cafea și ceai în aceeși presă pentru că gustul infuziilor va fi alterat. Sunt în schimb foarte ușor de spălat și pot fi folosite timp îndelungat.
Gaiwan-ul și-a spus istoria în articolul trecut. Acum a venit timpul să ne spună și cum se folosește. Gaiwan-ul nu are infuzor, ceașcă sau ceainic. Este un mic bol ce are un capac pe masură, fapt care îl face potrivit pentru ceaiuri concentrate cum sunt Sencha, Gyokuro, dar poate fi folosit și pentru pu-erh, însă nu este potrivit pentru infuzii. Recunosc că Gaiwan-ul este preferatul meu pentru că poate fi folosit pentru orice tip de ceai și nu influențează gustul ceaiului. În plus, este ușor de întreținut. El este folosit de maeștrii de ceai pentru degustări. Poate fi realizat din porțelan sau sticlă și este de cele mai multe ori pictat. Tehnica folosită pentru gaiwan constă în așezarea ceaiului în gaiwan, peste care se toarnă apa, se amestecă ușor cu micul capac și se așteaptă timpul de infuzare. Apoi, se descoperă parțial ceaiul acoperit cu capacul și se înclină bolul astfel încât capacul să joace rol de decantor și se bea ceaiul direct din gaiwan. Pentru că uneori ceaiul poate fi foarte fierbinte, gaiwan-ului i-au mai fost adăugate ceșcute, în care se poate turna direct din gaiwan sau se poate turna mai întâi într-un alt bol, pitcher, pentru a se răci. Alte componente ar putea fi o farfurioară, iar unele seturi au incluse și sită.
Cel pe care îl dețin eu are pictate flori de Rochița rândunicii. De ce vă împărtățesc acest lucru? Pentru că doresc să închei acest articol cu o poveste din timpuri imemoriabile, de pe vremea lui Sen No Rikyu. Sen No Rikyu era vestit pentru ceremoniile pe care le oficia, dar și pentru atmosfera din grădina sa. Grădina era specială pentru că era plină de flori de Rochița rândunicii care ofereau un peisaj mirific atât de important în ritualul de ceai. Un adversar de-al lui Rikyu aude de minunăția din grădina maestrului și pune la cale un plan să fie invitat la ceai de către maestru. Planul reușește și adversarul este invitat la ceai. Ajuns pe poteca din gradină care duce spre casa de ceai, se mâhnește când nu vede nicio floare de Rochița rândunicii. Însă, îndată ce intră în casa de ceai, observă în alcov (zonă specială, nișă din casa de ceai unde se așează elementul central al ritualului de ceai care poate fi un aranjament Ikebana, bucăți de pergament, pietre ș.a.m.d) o floare de Rochița rândunicii- cea mai frumoasă. Sen No Rikyu știa despre planurile adversarului așa că a ordonat să fie tăiate toate florile din gradină pentru a o pune la loc de cinste, în casa de ceai, pe cea mai frumoasă.
Cine ar fi crezut că sunt atâtea de spus despre un simplu infuzor? Iată că am reușit să umplu un spațiu destul de extins și câteva minute din viața voastră cu un subiect, la prima vedere, banal.
Vă aștept data viitoare cu alte detalii din lumea minunata a ceaiului. Până atunci, strecurați lucrurile mai puțin frumoase din viață și păstrați în cupa sufletului o infuzie clară și dulce.
