Aventura mea culinară olandeză începe în luna august a anului trecut când am ajuns în Rotterdam în vacanţă. Înarmată cu motto-ul meu culinar: „ Nu există modalitate mai bună de a cunoşte un popor, decât prin mâncare!” pornesc la drum mai întâi prin Rotterdam, apoi prin Delft. În călătoria mea sunt secondată de prietenul meu, bucătar pasionat și aventurier care nu se dă în lături de la aproape nimic când vine vorba de mâncare, având deja la activ și degustarea unor viermi de făină și greieri și care este familiarizat cu bucătăria olandeză.
Călătoria ne poartă prin Haga sau Amsterdam, prin specificul bucătăriei de stradă, dar și a restaurantelor locale în vogă. În drumul meu, întâlnesc foarte multe preparate pe bază de peşte şi fructe de mare, andive, fasole verde sau varză de Bruxelles, în combinații de ingrediente și texturi dintre cele mai neobișnuite, dar delicioase.
Ajung apoi în faţa unui preparat foarte îndrăgit, Kip Saté, frigărui de pui cu sos de arahide, de origine indoneziană, care îmi bulversează papilele gustative şi mă lasă profund dezamăgită, apoi cu un alt preparat, care face parte din bucătăria de stradă, Kroket, carne de vită tocată cu legume, modelată sub formă cilindrică, acoperită cu pesmet şi prăjită în baie de ulei, cu un gust indescifrabil şi o consistenţă indecisă.
Şi când credeam că experienţa mea în bucătăria monarhiei constituţionale va urma, pentru un timp, un trend descendent, pasiunea pentru gustul bun şi creativitate îmi sunt livrate „de la ţăran”, căci aşa se traduce numele restaurantului în care am avut o experienţă unică şi foarte gustoasă, „Van de boer”.
Acesta nu este un articol despre ceai, ci cu ceai, mâncare bună, muzică de suflet şi oameni pasionaţi.
Intrăm în localul cochet şi intim, decorat simplu, dar rafinat, după ce, tot trecând pe lângă el în drum spre casă, decidem că a venit timpul să ne facem curaj să vizităm acest loc.
Suntem întâmpinaţi de o mulatră foarte drăguţă care ne invită să luam loc la o masă aşezată la fereastă pe care se afla o ramură de măr proaspăt înflorită. Acest semn al primăverii prevestea prospeţimea cu care urma să ne delectăm.
Pasiunea mea pentru ceai îmi spune că poţi evalua un restaurant bun în funcţie de calitatea ceaiului și mereu cer ceai înainte de toate. Consider că dacă oferă atenţie unui lucru atât de banal precum ceaiul, restaurantul respectiv doreşte să-și încânte clienţii printr-o experienţă completă.
Întrebată de ceai, mulatra ne înşiră câteva tipuri disponibile, şi după ce solicităm şi două meniuri, alegem un ceai negru din Sri Lanka şi un Oolong chinezesc. Aşteptarea nu durează mult şi ne apare în faţă un ceainic mare, din ceramică maro şi două pahare din sticlă, iar separat ceaiurile în piramide de mătase însoţite de un cartonaş cu descrierea ceaiului, precum şi a temperaturii şi timpului de infuzare.
Plăcut impresionaţi de grija pentru ceai, dar și de calitatea acestora, aşteptăm cuminţi meniurile. Însă, în loc de meniuri, ne-am pomenit cu chef-ul la masă, un tânăr brunet, înalt, foarte amabil și cu o ținută impecabilă care ne-a explicat conceptul restaurantului său: toate preparatele şi ingredientele folosite sunt organice şi proaspete, iar meniul se schimbă în funcție de sezon. Dar asta nu e tot! Se pare că nimerisem în miercurea fără meniu, ziua din săptămână în care gătește în funcție de inspirație și chiar ne-a mărturisit că nu decisese încă ce urma să gătească în seara respectivă.
Pasul următor a fost să decidem câte feluri de mâncare dorim, dar și să specificăm ce ingrediente nu ne plac. Și cum o ocazie ca aceasta mai rar se întâlnește, ne-am hotărât să alegem aperitive, un fel principal și desert.
Acestea fiind spuse, chef-ul s-a îndreptat spre o masă decorată în stil rustic, pe care se afla pâine integrală proaspătă, a tăiat câteva felii și ne-a adus-o la masă împreună cu ulei de măsline extra virgin. Era atât de bună, că nici nu-mi mai doream să încerc altceva.
Sentimentul nu a durat mult pentru că chef-ul ne-a adus aperitivele, așezate pe o farfurie plată din lemn, asemănătoare cu un tocător, pe care se aflau prosciutto, șuncă presată de vită, cârnați cu trufe, cârnați spanioli cu condimente, salată de crudități cu mere și alune de pădure și un aperitiv tradițional, carne de porc gătită la foc mic în propria grăsime. Ne-a spus povestea fiecărui preparat în parte, iar despre ultimul... se pare că aceasta era gustarea cea mai apreciată de olandezi în urmă cu 20-30 de ani.
După aperitive, am descoperit că inspirația chef-ului îi spusese să ne ofere o friptură de vită friptă în tigaie, cu unt și reducție de vin roșu, pregătită perfect și complimentată de varză de Bruxelles, țelină cuburi și cartofi noi în coajă sotați în unt și sos de legume, explicate pe îndelete de mulatra frumoasă care le adusese la masă.
Și după atâtea preparate minunate, luăm o mică pauză și vorbim puțin despre ceai. V-am tot vorbit de infuzarea multiplă și despre cât de importantă este ea mai ales în cazul ceaiurilor de calitate superioară. Ei, bine, nu mică mi-a fost mirarea când un tânăr cu față de copil a venit să ne întrebe dacă mai avem nevoie de apă pentru ceai, lucru pe care nu l-am întâlnit nicăieri în România, dar care este o practică obișnuită în ceainăriile cu tradiție.
Pauza a luat sfârșit, îl avem din nou în față pe chef-ul charismatic care ne prezintă diversitatea de deserturi disponibile. Decidem să încercăm plăcinta de mere și Crème brûlée de vanilie. În câteva minute, restaurantul este inundat de parfum de zahăr ars, iar tânărul nostru chef amestecă rapid ceva cu telul, privind prin restaurantul aproape plin, de după tejgheaua care desparte bucătăria de restaurantul propriu-zis.
Plăcinta de mere este însoțită de înghețată de vanilie și cea mai bună frișcă pe care am gustat-o vreodată, un fel de mousse de smântână cu zahăr, opera telului mânuit de chef în ultimele zece minute și care se stăduise și chiar reușise să ne aducă în față această spumă răcoritoare și pufoasă.
Tot ce pot să vă spun despre Crème brûlée este că avea o crustă brună, compactă, lucioasă de zahăr caramelizat, care ascundea dedesubt o cremă fină cu semințe de vanilie și al cărei gust este indescriptibil, însoțită de înghețată de lămâie și migdale crocante.
Experiența noastră se apropie de sfârșit, așa că ne îndreptăm spre chef pentru a achita nota și pentru a afla mai multe detalii despre ideea sa de restaurant. Aflăm astfel că preparatele sunt gătite mereu altfel și că s-a întâmplat o singură dată ca unui client fidel, care frecventează restaurantul de 4-5 ori pe săptămână, să-i fie servit același preparat, gătit în același mod în doi ani de când era musafirul locului.
Înainte de plecare, același tânăr ne oferă două mere ce arătau atât de sănătos și aveau un gust pe măsură încât îmi aminteau de cele pe care le mâncam în vacanțele de vară petrecute la țară, culese direct din pom.
Surprinzător sau nu, experiența această totală, absolut încântătoare nu a costat atât de mult precum ne așteptam, dar gustul nu-l voi uita niciodată.
A fost nevoie de un loc minunat precum Van de boer pentru a-mi fi confirmată ideea că lucrurile frumoase se pot afla chiar în calea ta, important este să le observi, să ai curajul să te scuturi de praful orașului și să te relaxezi în cel mai confortabil mod cu putință.
Imaginile nesemnate sunt preluate de pe pagina oficială de facebook a restaurantului:http://www.facebook.com/pages/Eetlokaal-Van-de-boer/169751733036411?fref=ts
..Si eu sunt de parere ca sunt restaurante lipsite de fite, dar cu preparate foarte bune
