Copilul de la oraş
Încă de la naştere, mica fiinţă umană este însetată de orice comunicare senzorială şi motorie oferită ritmic în cadrul primei diade materne, însetată de limbajul vocal, gestual şi mimic, atentă la ea însăşi, preocupată de cine o iubeşte, o leagănă, îi zâmbeşte, îi vorbeşte, o ajută să nu se sperie de tot ceea ce în jurul ei se adresează simţurilor; o lume în care, în afara prezenţei iubitoare a părinţilor şi a laptelui matern (înlocuit de biberon), nu întâlneşte decât agresiuni de tot felul care o iau pe nepregătite şi la care este cu atât mai sensibilă, cu cât este mai dotată şi mai înzestrată cu inteligenţă senzorială şi mentală.
Faptul că astăzi, din raţiuni de prudenţă, femeile nasc într-un spaţiu aseptic, echipat pentru a face faţă surprizelor unor parturiţii dificile, este un lucru bun şi benefic pentru siguranţa unei naşteri lipsite de probleme, însă de ce trebuie ca foarte des şi complet inutil, dacă nu cumva este vorba despre comoditatea de program a medicului obstetrician, să se provoace sau accelereze prin mijloace artificiale procesul pe care îl reprezintă fiecare naştere? Este o primă agresiune perfect inutilă de care unii copii, de care m-am ocupat pentru remedierea acelor întârzieri manifeste, îşi amintesc perfect în viaţa lor inconştientă. De altfel, tocmai prin revenirea acelor amintiri, exprimate în cuvinte cu prilejul unor tratamente psihoterapeutice, copiii respectivi se dovedesc mai dotaţi din punct de vedere al sensibilităţii decât majoritatea celorlalţi şi decât unii dintre cei care pot profita de aceste tratamente excepţionale şi îşi redobândesc vitalitatea care părea pierdută pentru totdeauna, tocmai ei cărora li se pusese eticheta de handicapaţi pe viaţă!
De ce mai este atunci necesar, sub pretextul unor măsuri de igienă şi al nevoii de odihnă pentru femeia care tocmai a născut, pretext perfid care nu trădează decât supunere în faţa unor regulamente absurde de spital şi a comodităţii personalului, ca nou-născutul să fie despărţit de singurul corp cu care a împărţit timp de nouă luni toate ritmurile şi afectele în acea simbioză fetală? Leagănul cât mai aproape de mamă, copilaşul în braţele ei atât timp cât doreşte ea, vocea ei şi cea a tatălui, toate sunt la fel de necesare sugarului cât sunt şi pentru părinţii lui comunicarea vizuală, auditivă, tactilă şi gestuală Prin care îşi manifestă dragostea şi îl descoperă pe noul născut. Aceste prime ore de intimitate fericită a triadei mamă-sugar-tată sunt de neînlocuit pentru stabilirea legăturii simbolice primare postnatale.
La ţară, copiii care se nasc acasă, în familie, înconjuraţi de vecine, nu cunosc niciodată acele tulburări precoce ale vieţii simbolice, aşa cum se întâmplă cu copiii din marile oraşe. Numele copilului pronunţat de părinţi, de bunici, de toţi prietenii familiei, şoptit la urechea lui odată cu speranţa şi urarea de bun venit rostită de întreaga adunare, toate introduc prin limbaj fiinţa umană, încă din primele zile de viaţă, în societate, iar această primă legătură care îi fixează rădăcinile de cele ale anturajului lui îi va asigura peste luni o viaţă plină de sens, fără acea fisură care fragilizează şi pe care o vedem prezentă la toţi copiii născuţi în marile oraşe.
Ar trebui încurajată şi la oraş, ca şi altădată la ţară, întoarcerea cât mai rapidă a mamei şi a copilului ei în căminul familial, acolo unde nou-născutul va recunoaşte imediat spaţiul şi zgomotele familiare, deoarece se sensibilizase la ele şi le auzea deja in utero, înainte de separarea de placentă prin cezura ombilicală. Se pare că, dacă s-ar asigura pentru câteva zile venirea în familie a unei persoane care să o ajute pe mamă, cheltuielile pentru Asigurările sociale ar fi chiar eventual mai mici, iar rezultatul incomparabil pentru viitorul copiilor respectivi. Nu ar mai apărea toate acele perturbări la copiii mai mari din familie, în special, în viaţa de cuplu sau în adaptarea femeii la noua ei maternitate. Iar nou-născutul nu ar mai trebui să rămână în mod inutil şi periculos izolat de ai săi, în acele urlete continue din salonul copiilor, alături de alţi nou-născuţi care suferă la fel, aşa cum se întâmplă la maternitate.
Apoi, pentru un nou-născut, este foarte important să i se respecte zi de zi ritmurile biologiceatât în privinţa nevoilor alimentare, cât şi a schimbării scutecelor sau a somnului, izolarea acestuia şi calmul absolut în care se obişnuieşte acum să fie lăsat fiind o aberaţie: pătuţul lui ar trebui ţinut ziua în încăperea în care stau toţi, în care se trăieşte, iar dacă este posibil, pe timpul nopţii, ar trebui dus într-o altă încăpere decât cea a părinţilor, cu fraţii şi surorile lui mai mari, dacă are... Dar cine le spune asta părinţilor?
Este aberant să-1 trezeşti pe un sugar ca să îi dai biberonul, dacă acesta nu îl cere. Si totuşi, câte femei nu s-ar culpabiliza daca nu ar face aşa! Trebuie respectate nişte baremuri. Şi este la fel de aberant să îl laşi pe un sugar să ţipe după ce s-a trezit, când are nevoie de prezenţa liniştitoare a celorlalţi, de ritmul dat de ţinutul în braţe sau de legănat, toate însemnând prezenţa atentă a cuiva dornic să îl ajute să depăşească o singurătate plină de angoase.
Atunci când nu doarme, un sugar are nevoie de comunicare interpsihică, senzorială şi motorie, de ritmul dat de ţinutul în braţe de către mamă, de limbajul ei vocal, gestual şi mimic. Sugarul are nevoie de zâmbete şi de cuvinte; totul în jurul lui i se adresează, orice zgomot neaşteptat capătă sens numai prin prezenţa parentală capabilă să umanizeze pentru copil toate percepţiile insolite care îl fac să plângă, să ţipe, să cheme pe cineva; tot aceştia vor da sens abundenţei senzoriale interne şi externe deşteptate în el de fiecare dată când ceva îi atrage atenţia.Tuturor mamelor li se spune: „Nu îl luaţi în braţe, lăsaţi-l să plângă dacă nu este ora să îi daţi biberonul, altfel îl obişnuiţi prost." Nu este adevărat! Este chiar invers. Copilul căruia mama prin prezenţa ei umană, zâmbitoare, îi va explica ce se în jurul lui, va fi, dimpotrivă, un bebeluş foarte liniştit în săptămânile următoare.
Socotesc că este îmbucurător faptul că există noi legi care le ajută financiar pe mamele care doresc să stea acasă cu copilul până la vârsta la care acesta ştie să meargă bine şi să îl hrănească la sân, fără să fie obligate să îl înţarce prematur, lucru care dăunează copiilor. Şi dăunează cu atât mai mult cu cât înţărcatul nu este ajutat în săptămânile de după de un contact prelungit al sugarului cu corpul mamei, care nu mai reprezintă pentru el hrană, ci siguranţă şi mijlocitor în raport cu lumea. Nu putem decât să ne bucurăm de existenţa noilor legi care îi permit mamei să stea cu copilul, să se ocupe de educaţia lui până la vârsta la care acesta merge deja bine, fără să-şi piardă dreptul de a se întoarce pe acelaşi post.
Cu toate acestea, trebuie ştiut că sugarii crescuţi doar de mama lor sau de o singură persoană, cum ar fi o bonă, fără nici-un contact cu viaţa de pe stradă, din parc, lipsiţi de posibilitatea de a întâlni zilnic alţi copii, aceşti sugari vor fi nişte copii cu carenţe sociale. Micuţii au nevoie de cuvinte şi de cântecele, de legănat şi de zâmbetul mamei lor, de cuvinte care să confere sens tuturor lucrurilor pe care ea le întreprinde şi le percepe; însă orice copil are nevoie şi de contacte tactile şi auditive cu alţi copii care sunt apropiaţi ca vârstă şi program, astfel încât, dincolo de relaţia maternă şi paternă, prezenţa acestora să devină pentru el legătura cu cei din categoria lui de vârstă. Tocmai copiii care sunt crescuţi acasă doar de mama lor devin incapabili să intre în contact cu grupul de copii de la grădiniţă, atunci când în prealabil nu au fost în mod regulat împreună cu copii de vârsta lor şi, în acelaşi timp, în prezenţa securizantă şi ocrotitoare a părinţilor. Copiii crescuţi în centre de copii sau la creşă sunt, în ceea ce priveşte contactul cu ceilalţi copii, mult mai adaptaţi decât cei care cresc singuri cu mama lor. Însă carenţele acestora sunt diferite: ei se tem de contactul cu adulţii. Cei care merg regulat la creşă nu au învăţat să cunoască lumea din jurul lor deoarece mama nu a avut decât rareori ocazia să se plimbe cu ei, să le arate strada, pe vecini sau pe ceilalţi membri ai familiei.
Atunci când copiii sunt crescuţi de o persoană tutelară, mama sau cineva angajat special pentru asta, este obligatoriu să existe nişte centre de primire în care aceşti copii să fie duşi câteva ore, locuri în care mame, taţi sau bone să se întâlnească şi să comunice cu alţi adulţi, în timp ce bebeluşii sau copiii de vârstă preşcolară îşi văd de joaca lor; copiii trebuie să se obişnuiască să trăiască cu cei de vârsta lor în prezenţa securizantă a adulţilor. Asemenea centre de primire, spaţii recreative pentru copiii mici ar trebui să fie disponibile pentru orice copil însoţit de un adult, centre în care un personal calificat i-ar putea ajuta pe adulţi, mame şi bone sau taţi, să facă faţă dificultăţilor cu care se confruntă. Părinţii ar putea fi astfel învăţaţi să îşi observe copilul când acesta nu este singur cu ei, să descopere treptat felul în care acesta îşi manifestă dorinţa de autonomie şi cum trebuie încurajat prin vorbe să facă diverse experienţe, fără a fi în permanenţă ajutat de mame sau de persoanele care se ocupă de copii, aşa cum din păcate se întâmplă de cele mai multe ori acasă. Şi nu mă refer la cele care îi dau copilului drumul în parc cât este ziua de mare.
In aceste centre de primire, stând de vorbă cu persoane calificate, părinţii ar putea spune câte ceva despre angoasele şi neliniştile provocate de micile incidente fizice sau psihice pe care le trăiesc la modul obsesional unii dintre ei, tot timpul îngrijoraţi de câte ceva în legătură cu copilul lor. Bucuria şi veselia din aceste grupuri, uşurinţa cu care stau de vorbă unii cu alţii sau sunt împreună cei mici care vin aici cu regularitate, se întâlnesc Şi stabilesc afinităţi între copilaşi de aceeaşi vârstă, iată cea mai bună profilaxie a nevrozelor infantile şi a închiderii în sine a copiilor solitari care nu stau toată ziua decât cu mama sau cu bona, ele însele lipsite de relaţii, aşa cum sunt atâtea femei de la oraş.
[…]
Tot ce i se spune astfel unui copil este umanizat şi oricât de dificilă şi surprinzătoare este experienţa pe care el o trăieşte, aceasta nu lasă nicio angoasă reziduală dacă copilul — indiferent de vârsta pe care o are — aude cuvinte adevărate şi liniştitoaredin gura persoanelor pe care le cunoaşte şi prin care se cunoaşte ca subiect respectat, însă al cărui corp face obiectul unei asistenţe obligatorii din partea adulţilor. Creşterea din punct de vedere psihologic, senzorial şi motric nu depinde decât de o bună relaţie în planul limbajului şi al siguranţei pe care o are cu cei apropiaţi copilului, iar acest sentiment este oferit copilului treptat, pe măsură ce creşte din punct de vedere somatic — greutate şi înălţime —, de fiecare dată când, maturizându-se, este îndemnat să facă mişcări noi, să exploreze spaţiul care îl înconjoară. Copilul trebuie încurajat, şi nu terorizat, aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor atunci când începe să meargă. Inhibarea socială şi psihomotorie în care sunt menţinuţi în prima copilărie micuţii de la oraş este generată de lipsa de pregătire a părinţilor şi de faptul că aceştia ignoră puterea educativă de care dispun, dacă i-ar acorda copilului asistenţă verbală şi încredere în faţa tuturor pericolelor la care se expune. Foarte repede, copilul se iniţiază singur dacă dorinţele lui de a face experienţe sunt autorizate şi asistate prin cuvinte explicative sau de fiecare dată când se întâmplă un mic incident, iar consecinţele acestuia le trăieşte pe propria lui piele.
Experienţa acestei educaţii favorabile creşterii încrederii în sine prin respectarea activităţilor copilului dovedeşte că şi copiii de la oraş pot fi exact contrariul a ceea ce sunt astăzi în proporţie de cincizeci la sută, adică mult mai vii şi îndemânatici la modul activ decât cei de la ţară, fiind crescuţi cu puţine vorbe, dar fără să întâlnească pericole în spaţiul în care se deplasează.
Se ştie oare că un copil de douăzeci de luni, educat de o marnă care este preocupată să îl lase să aibă iniţiative în materie de hrană, de îmbrăcăminte, de jocuri, şi de manipulare a tuturor obiectelor curente din casă, un asemenea copil este capabil să ceară la nevoie, ajutorul, după cum este capabil să facă şi mici servicii celui care i le face şi lui, acţionând după exemplul celor pe care îi observă în desfăşurarea diferitelor lor activităţi?
Căci mica fiinţă umană este astfel alcătuită încât dorinţa de care este animată o îndeamnă întâi să imite, apoi să se identifice, în privinţa tuturor gesturilor sale şi a comportamentului său general şi verbal, cu toţi cei în care are încredere şi pe care îi observă cu dragoste. Dar acest lucru se întâmplă, bineînţeles, numai dacă nu este în permanenţă ţinta certurilor şi reproşurilor. Or, viaţa unui copil de la oraş este astăzi o continuă cascadă de reproşuri privitoare, de pildă, la incontinenţa sfincteriană şi iniţiativele lui tactile.
Se ştie oare că sistemul nervos central al micii fiinţe umane nu este complet format decât pe la douăzeci şi patru sau douăzeci şi opt de luni? Continenţa sfincteriană este o achiziţie spontană şi naturală la toţi copiii al căror sistem nervos central este deja constituit, adică a ajuns la terminaţiile părţii inferioare a mă-duvei spinale, care comandă senzaţiile diferenţiate ale muşchilor fini din talpa picioarelor, ca şi senzaţiile diferenţiate de plin din rect, din vezică, de control al anusului şi al meatului urinar. Dovada constituirii sistemului nervos central este dată de capacitatea de a merge fără probleme, de a alerga cu uşurinţă, de a ţopăi din plăcere, de a se căţăra, de a urca şi a coborî de pe un scaun de bucătărie — toate acestea pot constitui un test pentru încheierea respectivului proces organic —, iar această încheiere este singura care permite continenţa sfincteriană pe care o comandă chiar copilul.
Orice continenţa însuşită înaintea acestui moment este o continenţa prin dresare, adică datorată dependenţei copilului de cuvintele şi insistenţele mamei. Este o continenţa dobândită cu riscuri, deoarece atunci când copilul este atent la ceea ce face, uită, uită de el — cum se spune — şi nu poate fi atent la mâini, la ce face cu ele şi simultan la faptul că vezica sau rectul sunt pline. Copilul căruia i se spune întotdeauna, în momentul în care mama îi schimbă scutecele, că a făcut pipi sau caca pe el — ceea ce şi el simte prin diferenţa de miros —, însă nu este niciodată certat că a făcut în scutec, acest copil va fi dornic să facă, ca şi în cazul celorlalte activităţi, aşa cum fac şi adulţii, adică să meargă în locul rezervat eliminării excrementelor, însă nu va fi în stare decât atunci când sistemul lui nervos central este complet constituit. Orice copil care nu mai face pe el înainte de acest moment înseamnă că este dependent faţă de adultul care perverteşte autonomizarea micii fiinţe umane, plasând-o din teamă sau prin seducţie într-o poziţie de dependenţă, ceea ce prejudiciază în cel mai înalt grad dezvoltarea psihomotorie ulterioară a copilului respectiv. Este bine să se ştie că, după ce copilul a descoperit în mod spontan mersul, ar trebui să i se schimbe scutecele din poziţia în picioare, şi nu culcat, deoarece poziţia culcată este umilitoare pentru copilul care a descoperit deja mersul.
(Pag. 430-440)
[…]
Dacă doar nevoile îi sunt satisfăcute, copilul va fi un specimen anonim al speciei vorbitoare al cărei membru se simte, fără însă a fi recunoscut ca atare. Si asta deoarece alţii vorbesc despre el, vorbesc în faţa lui, dar nu îi vorbesc şi persoanei lui. Or, relaţiile de dorinţă sunt cele care alcătuiesc, zi după zi, specificitatea unui copil, cu condiţia ca acesta să fie respectat aşa cum sunt respectaţi şi adulţii: adică să fie cineva căruia i se vorbeşte, cineva care nu este niciodată identic cu un altul, cineva care este întotdeauna diferit de ceea ce se aşteaptă de la el şi căruia i se acordă fără încetare libertate — liber să existe, să spună, să se mişte, să se exprime, cineva care este respectat şi tolerat chiar şi atunci când nu este înţeles de către ceilalţi.
Continuitatea existenţei copilului vorbeşte despre repetarea ritmată a satisfacerii nevoilor lui — igienă, digestie, somn — pe care le exprimă starea de sănătate fizică a fiecărui copil şi nevoia lui de mişcare. Toate tulburările funcţionale pe care le are exprimă o forţare a ritmului sau inadecvări ale răspunsului între lumea exterioară, tutelară, şi nevoile copilului.
Alături de această continuitate, suficientă şi necesară pentru satisfacerea nevoilor lui, supravieţuirea unui copil presupune si discontinuitatea şi nonrepetiţia în răspunsuri asemănătoare date dorinţelor lui, acestea putând, prin contiguitate existenţială cu nevoile lui si prin adoptarea stilului acestora, provoca răspunsuri nestereotipe din partea părinţilor: doar în felul acesta copilul poate fi iniţiat în existenţa celuilalt, pe care îl poate astfel distinge în spaţiul continuităţii lui. Celălalt înseamnă pentru el mama şi cei din familie, apropiaţi în timp şi spaţiu, fiind cu adevărat fiinţe cu dorinţă, şi nu obiecte în slujba lui, în mod alternativ prezente sau absente. Foarte precoce la sugar, memoria îi permite acestuia să recunoască o senzaţie cunoscută a propriei fiinţe, dacă recunoaşte o percepţie a celuilalt cunoscut. Când spun celălalt, mă refer la mama lui si la „ceilalţi", cei apropiaţi, a căror prezenţă este pentru ea prilej de vorbă, de plăcere sau de neplăcere.
Aspectul general al celui care intermediază aprovizionarea repetitivă pentru satisfacerea nevoilor sale devine pentru copil un sinonim pentru siguranţă. Comportamentele expresive neuro-psihice ale mamei lui, în întreg evantaiul lor de variaţii, creează la copil climatul şi spaţiul de siguranţă pentru dorinţele lui, în măsura în care nevoile lui fizice nu sunt perturbate din punctul de vedere al calităţii plăcerii, al cantităţii funcţionale sau al adecvării ritmului.
Cuvintele „adevărate" adresate unui sugar sau unui copil— pentru a-i comunica faptul că sănătatea lui, mimica lui, comportamentul lui traduc sau lasă să se înţeleagă care este situaţia sensibilităţii lui îngrijorate sau împăcate, a emoţiilor lui alertate de o percepţie neobişnuită — stabilesc (sau restabilesc), tocmai prin ceea ce se spune, acea legătură umană vie şi nuanţată care construieşte zi de zi cunoaşterea proprie, ca şi a lumii care îl înconjoară. Copilul simte imediat când cineva încearcă să-1 înţeleagă şi să-1 ajute să se înţeleagă.
(Pag. 506-508)
Copilul rămâne o fiinţă a limbajului. Este o descoperire foarte importantă a psihanalizei. Fiinţa umană este cufundată în limbaj chiar de la început: dacă unui copil foarte mic i se vorbeşte mult, dacă i se comunică prin cuvinte tot ce se întâmplă, i se descrie ce se află în jurul lui, atunci fundaţia, „pivniţa" pe care este aşezată structura lui devine foarte solidă, bolţile de sprijin sunt rezistente; restul, nivelul conştient, nu are mare importanţă. Baza fiinţei lui se construieşte înainte ca acesta să ajungă la deplina dezvoltare organică şi să cunoască viaţa socială, înainte de a şti să spună cum îl cheamă, cum îi cheamă pe părinţii lui, de unde vine, toate acele lucruri care îi permit să intre în contact cu lumea înconjurătoare. Această bază se alcătuieşte cu ajutorul vocabularului limbii materne care i-a fost vorbită şi pe care a auzit-o vorbindu-se între adulţii care astfel l-au integrat, prezenţa lui lângă ei fiind ceva firesc. Dacă îi lipseşte această bază care oferă siguranţă, o bază formată din limbajul înscris ca o engramă în memorie şi împletit cu corpul lui în prima perioadă de dezvoltare, copilul nu va putea niciodată intra într-un veritabil contact cu lumea; va fi perpetuu în pericol, gata oricând să se rupă în bucăţi...
(Pag. 554)
